Cetatea Zeta

Legendă

În prezent din cetate mai sunt doar câteva rămășițe, nu există ziduri, se poate observa doar barajul acoperit de pietrele zidurilor prăbușite, care înconjura vârful muntelui în formă de arc în mod circular, partea rotunjită a arcului spre Nord, iar cea ascuțită spre Sud. Cea mai accesibilă parte era cea de Nord, pentru că lega muntele Dezsákhegy de ceilalți munți; s-a acordat atenție sporită la fortificarea acestei laturi, așa că s-a contruit un zid triplu cu meterezele corespunzătoare, față de cealaltă parte unde fortificația era formată dintr-un singur zid datorită condițiilor naturale favorabile, laturile fiind amplasate pe creasta muntelui vertical. Interiorul înconjurat de aceste ziduri avea perimetru de aproximativ 220 de pași, și astfel Cetatea Zeta forma un mic cuib de vulturi, care era semnificativ doar datorită amplasării sale strategice. O adâncitură în afara liniei zidurilor este considerată a fi fântâna cetății, spațiul din apropiere se numește grădina cetății, iar lalelele sălbatice, rozmarinul și agrișele care încă cresc aici arată că această mândră cetate de stâncă a fost cândva locuită nu numai de războinici înfocați, ci era locuită și de femei blânde care aveau grijă de florile care simbolizau poezia naturii.
Această povestire ce confirmă legenda mi-a fost spusă de conducătorul meu ce stătea pe treapta de stâncă a cetății.


”Zeta, a fost un domn mândru, un conducător puternic, păgân, care era atașat de religia strămoșilor , comandantul războinicilor care locuiau în gloriosul oraș al Văii Csele de sub noi. Mândru și temutul conducător și-a construit o cetate de necucerit pe acest munte înalt, stătea acolo în palatul său strălucind de aur, cele două fete ale sale de o frumusețe ca a zânelor coseau broderii (broderii de aur), când fiul său care a trecut la credința creștină, s-a arătat înaintea tatălui său pe un cal alb nărăvaș și i-a zis să se convertească și el la credința creștină, căci dacă nu o va face, îl va ajunge din urmă pedeapsa lui Dumnezeu. „Hadur este zeul meu protector și râd de mânia noului tău Dumnezeu” – zise Zeta, dar la cuvintele lui de blestem, pământul s-a zguduit, cetatea îmreună cu Zeta și cu fiicele lui s-a prăbușit, în timp ce fiul său cu credința în Dumnezeu a fost singurul care a scăpat sărind călare cu calul său de pe treptele cetății, o stâncă de dedesubt păstrând și acum urmele adânci ale potcoavelor calului.


Odată cu prăbușirea cetății s-au scufundat și comorile lui Zeta, iar acum în fiecare al șaptelea an, de Sfântu Gheorghe, se deschid ușile de fier ale muntelui.  Acum, cam o sută de ani, un bărbat șiret pe nume Botházi a intrat acolo, și a văzut grămada de comori, iar lângă comori stăteau fetele lui Zeta care încă brodau „Cât mai așteptați aici, surorile mele?” intrebase, „Până când” spuseră ele ”vacile dau lapte cald și femeile coc cu dospit”. Și-a umplut cușma cu aur și pietre prețioase, dar la ieșire din pivnița comorilor, ușa de fier s-a închis și i-a prins călcâiul. Botházi a rămas șchiop, averea lui din banii blestemați s-a epuizat curând, iar acum slujitorii lui (familia sa) trăiesc în sărăcie.”

Orbán Balázs: Descrierea Ținutului Secuiesc

Poziție pe hartă